Citesc blogul Printesei Urbane si nu rar ceea ce scrie ea ma rascoleste in interior.Ca si zilele trecute cand scria despre parinti,mame mai precis si cum problemele lor din copilarie pot afecta cresterea propriilor copii.Am simtit o gheara pe suflet si un sentiment de tristete adanca cand,nu neaparat ca am realizat,ci mi-am adus aminte,ca si eu am multe temeri,frici si probleme nerezolvate care se pot revarsa fara sa vreau sau sa realizez,peste copila mea.Cum spune si ea,nu este deajuns sa iti alaptezi copilul la cerere sau sa ii schimbi scutecul,ci a fi mama,in adevaratul sens al cuvantului,presupune multe alte lucruri.Lucruri legate de suflet,de mangaiere in interior,de avant fara frica in viata,de incurajari catre fericire...
Ma uit in urma,in copilaria mea si inca simt tot ceea ce nu am avut.Mie,ca adult,mi-a fost greu sa spun te iubesc sau sa imbratisez pur si simplu,doar pentru ca nu mi-au fost sadite aceste lucruri in copilarie.In pruncie,sigur ca am am fost dragalita,dar pe masura ce am mai crescut am fost considerata "fata mare" si capabila sa ma descurc singura imi a-mi gestiona sentimentele.Nu este vorba ca nu am fost iubita,dimpotriva,am fost un copil dorit,insa conditiile de viata si mentalitatile parintilor nostrii i-au facut sa se indeparteze sufleteste de noi,copiii.Prioritar pentru generatia lor era traiul de zi cu zi,erau atat de acaparati in a ne "pune o paine pe masa" ca, un sarut de noapte buna sau o simpla imbratisare erau considerate mofturi si nu necesitati sufletesti .Imi aduc aminte de faimoasa "rusine":e rusine sa iei o nota mica,e rusine sa plangi daca te napadeste un sentiment,e rusine sa vorbesti despre o iubire nevinovata...In ochii lor era doar fapta nu si cauza care a dus la fapta respectiva.
Asa ca,COPILUL s-a inchis in el,si-a format acea carapace dura prin care sa nu mai treaca nimic.A incercat sa fie perfect,prin orice metoda,sa nu isi supere parintii cu nimicurile,cu visele si cu sperantele lui de copil...Neudate aceste vise imbobocite s-au ofilit si au lasat loc viselor pe care ei le aveau pentru el...COPILUL sunt eu si milioane din generatia mea,oameni sensibili,oameni cu probleme de apropiere si comunicare emotionala,care nu si-au gasit locul sau doar stau pe locul altcuiva,formandu-se asfel un domino al generatiei pierdute printre vise.
Mi-am inteles parintii si acum stiu,mai mult decat atunci,cat de mult ne-au iubit si au vrut ca noi sa fim "ceva" in viata,sa fim oameni drepti,sa ne uitam fara rusine in ochii oricui.Mi-am inteles mama pentru ca nu m-a imbratisat cand am avut nevoie...stiu acum ca ea nu a inteles sa ma iubeasca prin gesturi tandre si cuvinte de alinare pentru ca viata a fost mult mai grea pentru ea si doar pentru simplul fapt ca nu a invatat-o nimeni.
De la o generatie la alta,lucrurile au devenit din ce in ce mai bune,fiecare a luptat pentru ceva,a adaugat ceva la notiunea de mai bine:parintii au luptat pentru libertate si pentru conditii de trai mai bune pentru noi,acum este randul nostru sa intregim omul pe care il aducem pe lume cu iubire neconditionata,intelegere fara judecata si astfel sa ii putem da un start emotional sanatos in viata.
Vreau sa imi stiu si sa imi recunosc problmele,vreau sa imi imblanzesc pornirile si temerile gresite,dar sa nu le ingrop,sa le cunosc sursa si sa ma vindec prin copilul meu si pentru copilul meu.Sa fiu capabila sa imi exprim sentimentele fara frica si sa imi invat copilul ca nu e o rusine sa plangi,nu e un lucru rau sa incerci chiar daca uneori mai apare si esecul...Vreau sa fiu prietena si mama,vreau sa merg de mana prin viata cu copilul meu iar la orice rascruce sa fiu linistita ca el va cantari atat cu mintea cat si cu inima,decizia catre calea cea buna.
Sa fiti senini!
Ma uit in urma,in copilaria mea si inca simt tot ceea ce nu am avut.Mie,ca adult,mi-a fost greu sa spun te iubesc sau sa imbratisez pur si simplu,doar pentru ca nu mi-au fost sadite aceste lucruri in copilarie.In pruncie,sigur ca am am fost dragalita,dar pe masura ce am mai crescut am fost considerata "fata mare" si capabila sa ma descurc singura imi a-mi gestiona sentimentele.Nu este vorba ca nu am fost iubita,dimpotriva,am fost un copil dorit,insa conditiile de viata si mentalitatile parintilor nostrii i-au facut sa se indeparteze sufleteste de noi,copiii.Prioritar pentru generatia lor era traiul de zi cu zi,erau atat de acaparati in a ne "pune o paine pe masa" ca, un sarut de noapte buna sau o simpla imbratisare erau considerate mofturi si nu necesitati sufletesti .Imi aduc aminte de faimoasa "rusine":e rusine sa iei o nota mica,e rusine sa plangi daca te napadeste un sentiment,e rusine sa vorbesti despre o iubire nevinovata...In ochii lor era doar fapta nu si cauza care a dus la fapta respectiva.
Asa ca,COPILUL s-a inchis in el,si-a format acea carapace dura prin care sa nu mai treaca nimic.A incercat sa fie perfect,prin orice metoda,sa nu isi supere parintii cu nimicurile,cu visele si cu sperantele lui de copil...Neudate aceste vise imbobocite s-au ofilit si au lasat loc viselor pe care ei le aveau pentru el...COPILUL sunt eu si milioane din generatia mea,oameni sensibili,oameni cu probleme de apropiere si comunicare emotionala,care nu si-au gasit locul sau doar stau pe locul altcuiva,formandu-se asfel un domino al generatiei pierdute printre vise.
Mi-am inteles parintii si acum stiu,mai mult decat atunci,cat de mult ne-au iubit si au vrut ca noi sa fim "ceva" in viata,sa fim oameni drepti,sa ne uitam fara rusine in ochii oricui.Mi-am inteles mama pentru ca nu m-a imbratisat cand am avut nevoie...stiu acum ca ea nu a inteles sa ma iubeasca prin gesturi tandre si cuvinte de alinare pentru ca viata a fost mult mai grea pentru ea si doar pentru simplul fapt ca nu a invatat-o nimeni.
De la o generatie la alta,lucrurile au devenit din ce in ce mai bune,fiecare a luptat pentru ceva,a adaugat ceva la notiunea de mai bine:parintii au luptat pentru libertate si pentru conditii de trai mai bune pentru noi,acum este randul nostru sa intregim omul pe care il aducem pe lume cu iubire neconditionata,intelegere fara judecata si astfel sa ii putem da un start emotional sanatos in viata.
Vreau sa imi stiu si sa imi recunosc problmele,vreau sa imi imblanzesc pornirile si temerile gresite,dar sa nu le ingrop,sa le cunosc sursa si sa ma vindec prin copilul meu si pentru copilul meu.Sa fiu capabila sa imi exprim sentimentele fara frica si sa imi invat copilul ca nu e o rusine sa plangi,nu e un lucru rau sa incerci chiar daca uneori mai apare si esecul...Vreau sa fiu prietena si mama,vreau sa merg de mana prin viata cu copilul meu iar la orice rascruce sa fiu linistita ca el va cantari atat cu mintea cat si cu inima,decizia catre calea cea buna.
Sa fiti senini!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu