Intotdeauna cred ca m-am exprimat mai bine prin scris decat prin orice alt mijloc.Sentimentele si trairile pur si simplu curgeau pe foaia de hartie sau pe tastele calculatorului,fara nici o piedica de emotie,fara nici o balbaiala de cuvinte.Din pacate prea putie au fost datile cand am reusit sa ma exprim in felul potrivit mie.
Imi aduc aminte ca,in clasa a patra invatatoarea,ne-a pus sa facem un carnetel in care sa trecem expresii frumoase intanlite in viata de zi cu zi,lecturile de la scoala sau povestile nemuritoare citite si rascitite.Am fost atat de incantata de acel carnetel si de tema propusa incat intrebam pe toata lumea "ceva frumos "pentru a trece acolo,in caietul cu vise frumoase,cum il botezasem.Entuziasmul meu a fost privit reticent de ai mei care,in cele din urma,s-au saturat de bataia la cap si m-au trmis sa mai fac si niste probleme la matematica, "asta e viitorul copila,nu cuvinte scrise intr-un caiet".
Mai tarziu,prin clasa a opta,m-am apucat sa scriu un roman,roman ziceam eu in mintea mea frageda de copil,de fapt era doar o poveste despre si cu adolescenti indragostiti .Stiu ca ideile imi veneau ca si picaturile de ploaie din nori,scrisul mi se parea usor si firesc iar,ceea ce era minunat,privind acum in urma,este ca,in sufletul meu de copil,simteam cu adevarat tot cea ce scriam,puteam descrie si intelege sentimente pe care nu te mai traisem niciodata;era ca si cum simteam in nari parfumul unei flori de colt fara macar sa fi vazut stanca pe care crestea acesta.
Imi apare in minte si acum gradina micuta de acasa;ma plimbam dintr-un colt in altul si vorbeam cu florile si cu bondarii,imi imaginam greieri fantastici si printese cu straie de fluturi...imaginatia mea era libera,nu era ingradita de xbox,facebook sau ultimul model de eu stiu ce mai e in voga acum printre copii,era doar hranita cu cartile din biblioteca veche a bunicului...Imi aduc aminte de randurile profesoarei de romana despre grauntele de talent pe care il vede in mine si despre indemnul de a-l cultiva cu dragoste....
Dar a venit liceul cu al lui profli nedorit de informatica,repede si adolescenta unde m-am indragostit si am scris cuvinte putine si reci,au venit prietenii interesanti,noptile pierdute,apoi bacul si facultatea,alte iubiri dramatice si alte trairi pe fuga apoi jobul si lipsa timpului,casnicia si confortul si siguranta ei si iata .....timpul a trecut fara sa ma fi exprimat cu sufletul deloc!Momentul potrivit nu a aparut sau a fost acolo tot timpul dar eu nu l-am prins niciodata.Printre cliple trecatoare ale vietii,mi-am gasit timp sa devorez cate-o carte buna,sa citesc cu placere cate-o poveste reusita sau un articol interesant.Intotdeauna m-au sensibilizat lucrurile frumoase,cuvintele asezate potrivit si trairile incarcate de vibratii ale altora.Am tanjit sa ma pot exprima si eu asa,am vrut ca si cuvintele mele sa ii poata bucura pe altii, dar mi-a fost teama,teama de ridicol,teama de critica,teama de esec,teama de a-mi urma visul.Dar,de ce nu?Unii isi doresc sa piloteze un avion,altii sa ajunga doctori,unii sa ajunga pe luna...eu imi doresc sa scriu,sa scriu pentru mine si pentru cine ajuta randurile mele.
Acum sunt doar mama,asta e lucrul care ma defineste in aceasta parte a vietii mele.Aceasta perioada a fost si este pentru mine incarcata de energii pozitive si experinte minunate,perioada in care ar fi bine sa ma regasesc si sa imi scot visul de la stadiul de vis.Sunt ruginita,incerc sa scormonesc pentru a cauta ce a mai ramas acolo din ce a fost, dar, daca macar o persoana imi citeste randurile cu bucurie sau interes,eu ma declar fericita.
So...chase your long lost dream...oricare ar fi el...
