In timp ce scriam acest post,copila mi se trezi din somnul de peste zi.De obicei se trezeste brusc si plange speriata de vreun cosmar sau doar deranjata de vreo raza patrunsa printre draperiile din dormitor;eu doar o iau la pieptul meu,ea isi lipeste nasucul de mine si adoarme linistita la loc.De fapt copila imi cauta pieptul unde este alinarea,caldura si dragostea,ca si in pruncie unde gasea instinctiv lucrul primordial pentru supravietuire...hrana.
Nu mereu am reusit sa constientizez ca alaptatul este cel mai bun si natural lucru pentru ea,desi stiam acest lucru.A fost foarte greu la inceput.Starea dupa nastere de confuzie amstecata cu durerea fizica,oboseala si stresul noului ingreuneaza totul,inclusiv procesul natural de alaptare.Eu simteam ca mi-am pierdut rolul de femeie,sanii,pe care inainte ii vedeam ca si un simbol al frumusetii,nu mai erau ai mei,fiinta cea mica,noua si galagioasa isi cerea drepturile asupra lor.Sfarcurile ma dureau,pielea era atat de intinsa incat nu suportam nici macar o atingere,iar alaptatul din trei in trei ore era extrem de obositor.Mi se parea ca nici o haina nu mai este potrivita,putine imi permiteau sa alaptez cu usurina cand ieseam cu fata afara,la plimbare.Nimic nu mi se parea ca ar fi fost confortabil pentru mine,pentru a reintra in ritmul meu,iar alaptatul mi se parea a fi doar o povara in plus.
Uitandu-ma in urma,eu cred ca problema mea a fost acceptarea,mi-a fost greu sa accept ca lucrurile nu vor mai fi ca inainte,ca trebuie sa trec peste egoismul meu de viata usoara de pana acum si sa imbratisez greutatile odata cu bucuriile.La doua luni ale Nataliei am avut o problema medicala si nu am putut alapta cinci zile.Initial m-am bucurat de "pauza" oferita,puteam sa mananc tot ceea ce mi-ar fi trecut prin cap fara sa ma tem ca fetita va face colici,puteam sa ies fara restricii si sa se ocupe sotul meu de biberoane,putam sa respir pentru o clipa si sa traiesc ca inainte,nu?Asa vedeam eu lucrurile pe atunci,un punct de vedere obtuz,orientat doar catre nevoile mele.Dar nu a fost asa cum am crezut.Am avut un sentiment groaznic de neimplinire,de ceva gresit,nenatural,in momentul in care o hraneam cu biberonul.Acum simteam cu adevarat ca imi privez copilul,nu numai de beneficiile naturale ale laptelui meu,ci chiar de dragostea mea.Atat de mult imi lipsea apropierea si intimitatea pe care o avem cu pruncul meu,incat m-am simtit vinovata pentru toate gandurile de pana atunci.Sigur,era vorba de mine din nou si de ceea ce simtem eu dar,ea,micuta,se chinuia cu tetina de plastic si cu constipatia dobandita in urma trecerii la laptele praf.Am trecut peste aceasta piedica amandoua cu bine si dragostea dintre noi a crescut.Alaptatul apropie sufletele si trezeste instinctele materne,ajuta la refacerea fizica a mamei si contribuie la dezvoltarea frumoasa si sanatoasa a micului om.De ce am alege sa nu ii oferim lui si noua acest minunat dar?Greul este la inceput,pana cand corpul ti se va obisnui cu noul rol iar instinctul de mama va prelua toate sentimentele si actiunile tale si va face totul mult mai usor si natural.
Nu vreau sa dau sfaturi orientate catre fiecare dintre voi, pentru ca fiecare mama este diferita si trebuie sa alega ce este potrivit pentru ea si bebelus.Eu doar indemn la rabdare si curaj pentru copilul vostru,alaptati exclusiv la san in primele sase luni,daca se poate,pentru ca beneficiile nu numai ca sunt simtite ci si demonstrate stiintific. Eu am alaptat fara probleme exclusiv la san pana la 5 luni si jumatate pana cand am inceput diversificarea.Dupa opt luni i-am introdus in alimentatie primul biberon de lapte praf,iar la un an si o luna am intarcat-o.Am avut remuscari ca am renuntat si pot spune ca acum mi-e dor sa imi alaptez copilul.Sunt bucuroasa,totusi, ca am un copil frumos si sanatos si ca eu,ca mama,am facut alegerile potrivite pentru noi doua.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu