Intoarcerea la munca m-a lovit ca un trăznet in moalele capului...
Eu, in prima zi de birou, lipita de monitor, încercând sa înțeleg schimbările din lipsa mea de mamicie, căutând sa fac fata ritmului infernal de lucru si sa imi birui chiauneala de nesomn!
Natalia făcuse febra 40 cu o noapte înainte si eu stăteam pe scaunul meu comod, silindu-ma sa muncesc cu sarguinta si constinciozitatea unui om nenorocit...sentimente de îngrijorare si de vinovatie ma invaluiau, stiind ca a mea copila nu este bine si este fara mine...
A doua zi m-am îmbolnăvit si eu, poate noptile de veghe la capătul copilei, poate sentimentele negative mi-au lovit trupul ori doar virusul păcătos, m-au facut sa zac..
A fost începutul stangului...oamenii m-au înțeles iar eu m-am încurajat, m-am oblojit si am încercat sa transmit mai pozitiv...mai ales către copila; in al meu gând păcătos, cel mai probabil ea se îmbolnlavise pentru ca eu ii transmisesem involuntar nelinistestea si frustrarea mea in legătura cu reantoarcerea la munca...probabil ca asa a si fost...
De ce mi-a fost frica?Ca nu le voi putea face pe toate la fel de bine ca înainte!
Asa s-a si dovedit a fi, o zic acum senin, cu zâmbetul pe buze si fara pesimismul dinainte! Singurul lucru diferit si normal este ca mi-am acceptat neputinta, conditia de mama cu copil mic, cu casa si job full time!
Primul pas in 'in vindecare' a fost sa imi linistesc temerile legate de bona Nataliei;este frustrant si chinuitor sa te gândești, sa te convingi ca ti-ai lăsat copilul pe mâini bune.
Iar Natalia este pe mâini bune.
Acum vad asta, zi de zi, in momentele in care bona pleacă, in pa-ul acela cu urma de regret, in semnul prietenos de pupici cu mana, o vad in lucrurile noi pe care ea le știe si eu nu am învățat-o, lucruri legate de imaginatie, creativitate, de frumos, de la un pod din lego, la un numărat incipient, de la un simplu multumesc la o poezioara recitata parțial prin semne.
Da, Natalia este bine, a crescut frumos, fara mami fulltime de la 1,7 luni si înflorește in fiecare zi in ochii noștri plini de mândrie.
Ne luptam sa ii facem fata energiei si sa tinem pasul cu toată dorința ei de cunoaștere si de descoperire a lumii, sa ii imblanzim pornirile de copil răsfățat de prea multă iubire, dar sa-i păstrăm inocenta din ochi.
Cum sunt eu?Ar trebui sa las totul la o parte si sa spun...fericita, fericita pentru ca o am pe ea si pe el, pentru ca suntem sanatosi si ca nu ne lipseste nimic esential.
In viata de zi cu zi sunt grabita, obosita si uneori coplesita.Alerg de la munca spre casa sa ajung in timp, uneori stau peste program si trebuie sa o direcționez pe copila către mama sau către o prietena pana ajung; ajunsa intr-un final, acasă sunt jucării de strâns, rufe de întins, ori copil si sot de hrănit.Neaparat sunt doua ore de petrecut in parc in care Natalia se manifesta energic alergând, protestând ori râzând, eventual toate un același timp;acasă din nou, spălat, jucat, citit, dormit, leganat... printre toate, zâmbit cu dragoste, iubit jucaus si neaparat mângâiat cu privirea.
Multe lucruri pentru o zi de muritoare.Cred cu tărie ca femeile sunt înzestrate cu super puteri pentru ca eu, probabil ca si voi, a doua zi o iau de la capăt si iara job, stres, ochi obositi, lopatele de nisip, încercări la olita, teancuri de dosare, telefoane, piure de legume...aleator luate...
Nu mai am timp de multe lucruri pe care le puteam face înainte: nu ii mai pot pregăti copilei micul dejun diversificat si colorat pe care imaginatia mi-l dicta dimineața, nu mai pot coace diferite prajituri si prăjiturele potrivite pentru ea ori pentru tati, nu mai pot merge cu ea in diferite locuri ori de câte ori mi se nazare, nu mai am timp pentru curatenia pe care mi-o doresc, nu mai am timp sa gătesc bun si nou pentru toată familia, doar Natalia este prioritară si multe lucruri care trebuie făcute ori pe care mi le doresc sa le fac si pentru care acum nu mai este timp.
Un copil iti încarcă viata dar si inima.Simt ca oricât ar fi de obositor, totul are un sens atunci cand ea ma ia in brate si ma saruta;ma usurez ca un puf pe o pală de vanticel si ma topesc ca un fulg de nea intr-o zi de Iulie!O iubesc la nebunie!
As mai fi sta cu ea acasă?Da, imi lipseste foarte mult timpul pretios petrecut impreuna, imi lipseste controlul pe care eu il aveam asupra tururor lucrurilor legate de ea, de creșterea ei fizica si educatia ei.Cred ca fac o treaba buna in a compensa acasta lipsa a mea din timpul zilei, pentru ca dupa-amiezele i le dedic in totalitate iar timpul petrecut impreuna este "exploatat" la maxim.
Cred ca jobul in viata unei mămici nu trebuie luat ca o povara, ca un impediment in a-ti educa si iubi copilul, ci ca un mijloc de implinire pe un alt plan decât cel familial, ca o schimbare de mediu, ca un mijloc de interactiune cu alți oameni si de ce nu, ca o sursa de venit.
Secretul este echilibrul între toate elementele din viata ta, mamico!
