Dragoste catre tine

  Închid o ochii și mă întind să te miros.   

  

  Miroși a copac de iasomie și a sudoare dulce de copil.

     

 Șiragul de beculețe colorate, agățate de tăblia patului, îți luminează fața mică și adormită.Unul dintre ele pâlpâie dând să se stingă, făcând camera să vibreze, culorile să se amestece în lumini și umbre, totul să pară ireal de frumos, la fel ca tine, copila mea dragă.Întind mâna să îți așez o buclă de păr peste ureche și mă minunez de cât de mult te iubesc.    

  

 Te iubesc tot timpul, neîncetat și crescendo, precum o melodie la pian, dar doar în aceste momente în care ești prinsă în regatul somnului, mă pot mă umple de tine așa fragilă, delicată și senină, pot să te cuprind cu ochii pe îndelete, să nu pierd nimic din obrajii tăi roz, acum supli, de copilă mare de șase ani, din genele tale multe și lungi, din colțul gurii tale frumos conturate care se mișcă ușor, înainte și înapoi; probabil visezi urși polari pe patine și te amuzi copios iar eu nu mai pot de dragul tău! 

      

 Ieri mi-ai făcut un tablou mic, o vază rotunjoară cu o fundiță delicată aplicată, cu florile răsfirate în formă de inimioare de hârtie colorată.Mi l-ai daruit cu emoție, m-ai îmbrățișat și ți-am simțit căldura, te-am dezmierdat cu tandrețe pe cap și te-am știut numai a mea, am simțit din nou cordonul ombilical care ne-a unit trupurile acum mulți ani, cum se scurtează și ne trage una către cealată până devenim iarăși aceeași ființă. 

     

  Am revazut tabloul pe noptiera ta, am atins inimoarele în relief și m-am umplut din nou de acel sentiment de dragoste copleșitoare și neputincioasă, de subjugare dulce într-o vrajă de iubire, în care în care mă arunc benevol, cu capul și inima înainte.   

  

 Este greu să îți traduc acest sentiment, vei avea bucuria să îl înțelegi mai târziu: dragostea este spontană, este vindecătoare și este prețioasă copila mea, iubirea pentru tine, pentru tatăl tău, pentru bunici, pentru prietenii apropiați, toate felurile de iubire sunt înălțătoare, îți vor da formă și culoare vieții. 

    

  A fi iubit și a iubi este de fapt esența vieții pe care o trăim. 

    

 Te privesc de pe o margine de pat, ma înghesui  pe un colț de lume de-a ta, fiindu-mi parcă frică să nu întinez magia din jurul tau, te sărut cu drag pe frunte și îmi doresc să păstrez intr-o celula a mintii acest moment cu tine visând frumos, iar cu mine sorbind fiecare părticică din ființa ta. 

     

 Noapte magică, copilă iubită! 

Despre Bohemian Rhapsody

  M-am gândit ceva timp la filmul acesta înainte să îl văd și mă gândesc și mai mult acum, după ce l-am vizionat.


    Am sentimente contradictorii, simt o furnicaturâ în suflet, care încă nu știu cum să o definesc:este bucuria unui regal de muzică,de trăiri și genialitate ori doar tristețea unei povești poate prea frumoase pentru lumea asta?Amândouă probabil.


    Nu știu multe despre Queen ori Freddie Mercury dar am simțit muzica lor încă din copilărie când tata punea muzică pe bandă de magnetofon.Muzica de atunci mi-a rămas familiară toată viață, chiar dacă de-a lungul anilor nu am ascultat în mod deosebit Queen, dar ori de câte ori mi-au ajuns la urechi acordurile lor cunoscute, m-am reîntors la clipele acelea cu tata, ascultând muzică bună, așa cum o catalogase el.


    l-am simțit că fiind un film complex, minunat echilibrat între parcursul formației și viața omului Freddie, “condimentat” cu umor și “sfintit” cu muzică parcă divină, melodie după melodie, toate ajunse hituri, toate diferite că și stil, dar fiecare având aceeași amprentă genială.


    În centrul filmului este poziționat Freddy, intrepretat fără doar și poate perfect de Rami Malek: mimica, liniile feței, ale maxilarului, dinții imperfecți, gesturile, tânărul actor a descoperit rețeta metamorfozei umane complete. Pentru mine, acolo, în sala de cinema a fost el, performerul Freddie Mercury, trăindu-și viață și muzica pe ecran.
 

   În 130 de minute am suferit alături de Freddy, i-am simțit frământarea interioară, sensibilitatea și singurătatea care l-a măcinat pe tot parcursul vieții.M-am bucurat de talentul deosebit și de omul din spatele artistului, de ușurința cu care era genial în tot ceea ce făcea, i-am admirat puterea de a trece peste suferința fizică și determinarea și demnitatea cu care i-a încântat pe cei din jur până la sfârșitul fizic.


    Mă gândesc că omul aceasta geniu nu a trăit pur și simplu ci a trăit simțind, a simțit esența oamenilor și lucrurilor din jur, a respirat inspirație și a expirat energie și furtuni de emoții printre ascultători, a creat lucruri unice, a spart, prin muzică, tiparele vremurilor iar lucrul acesta, în cele din urmă l-a vulnerabilizat dar în același timp l-a transformat într-o legendă.


    A fost o bucurie pentru mine să urmăresc acest tribut emoționant dedicat celei mai mari formații ale secolului, film tribut încheiat cu recrearea perfectă a extraordinarului spectacol Queen de la Live Aid, o interpretare care te râcâie direct pe inimă, dânad la o parte strat după strat, până la miezul interior al orcui a ascultat atunci și acum.


    Din fericire, încă se nasc pe acest pământ oameni înzestrați în a transmite atât de bine, clar și profund, încât reușesc să-i umple în totalitate de emoții complexe pe cei ce le sunt in față.

   Mulțumesc Freddie Mercury și mulțumesc Rami Malek!

Gheața pe ulița

    Și cum îndemnul general este să privim frumosul din orice lucru, om ori situație, am lăsat în spate stresul șoselelor necurătate, al ploii înghețate și am decis să deschid larg ochii si mintea în față frumuseții și puterii tulburătoare a naturii! Deși orizontul meu s-a limitat doar la cadrul natural de pe lângă casă, experiența a intrat în cele din urmă la capitolul "distracție de iarnă în familie" .


    Pentru a face acest lucru posibil, în zi de iarnă pană-n seară, liberă de serviciu și de scoală, am anunțat-o scurt și concis pe pitică că vom ieși afară. Nici nu a trebuit să îi explic că e benefic să respirăm aerul curat si să lăsăm tolaneala și trandăveala de prea multe zile libere...bla bla bla...de fapt îndemnul moralizator era mai mult pentu leneșa din mine, ea s-a arătat surprinzător de rapid incantată de posibilitatea de a culege țurțuri uriași.


    Mi-am asumat eu răspunderea, odată cu ieșitul de recreere, să scot si cătelul la plimbare în această zi minunată inghetată și nu, nu era vorba de inghetată de băț cum a răs mândra, salivând la gandul minunatului desert, în ton cu vremea.


    Și așa că, zdup afară, cu pisica in frunte, impinsă cu efort de Nati.Sărmana măta, mai că a făcut o tumbă încercând să se proptească în pragul ușii, speriată de prima pală de stropi înghețați care i-a tremurat mustătile.


    In timp ce cătelul alerga pisica iar Natalia alerga cătelul încercând să-i bage țurțuri în urechi și să îl transforme într-un fel de Robo Masha, am zis că  asta e momentul meu de zen, de conexiune cu natura, de curătare a canalelor energetice, înțelegeți voi, echilibru, armonie și pace în lume! Am închis ochii, am lăsat lapovița să imi piste obrajii și am ascultat liniștea incremenită a iernii. Minunat!

    Asta a durat zece secunde.Cătelul a prins pisica in joacă iar copila i-a prins pe amândoi serios de coadă, muștruluindu-i temeinic pentru neobrăzarea de a se certa.În cele din urmă i-a iertat, i-a îndemnat elegant să isi dea laba in semn de reconciliere și i-a invitat-obligat la niste lecții de patinaj fără patine. Noroc cu ghearele din dotare!


    M-am simțit că într-un episod cu Tom și Jerry, dar unul clasic, bun, cu ras si plâns.Bine că s-a terminat repetiția rapid, cu frană direct în pubelă de gunoi,care apropo, arata spectacluos, imbrăcată in haina-i de gheată strălucitoare, ornată cu zeci de țurțuri aliniați perfect.Păcat de operă Mamei Natură, forma asta de artă se pare că nu a fost apreciată la noi în curte!


    Așa că am avut o după-amiază energică și nu energetică, in postura mea minunată de mama-arbitru, cu spărgătorul de gheată în mână și cu cei trei gălăgiosi pe fundal parcă levitând în juru-mi, cu urechile de la căciula ori cele din dotare fluturând, fără meditația propusa dar transpirată, amuzată și obosită plăcut.


    Iată și spectacolul naturii de zilele trecute, surprins în poze, pe fugă, printre momentele mele de relaxare. 

  

 

Viata e frumoasa

    Am deschis usa val vartej, cu un copil infofolit de-o mana si cu trei colete aranjate dezordonat sub brat, copila fuge bezmetic inauntru tipand bucuroasa:

   -Mami, plange Miaunel, trebuie sa ma duc sa ii dau drumul din camera lui, sa ii dau o imbratisare...si fuge repejor, cu caciula roz alunecand pe un ochi; in urma ei ghetele lasa niste urme umede conturate cu noroi iar eu nu ma gandesc decat ca am dat cu mopul ieri...oricum viteza mea de reactie e mult in urma dorintei ei de a revedea mata dupa o zi lunga de gradi.Adaug totusi, cu toate coletele, ghiozdanul, geanta, poate chiar si propriile maini, alunecand pe podea:

  -Mami, te rog, incaltarile jos...apoi ma predau stiind ca nu ma mai aude nimeni si ma asez usurel pe bancuta de la intrare cu mainile in poala: ma uit in jur, gandindu-ma daca sa ma dezbrac sau sa ies acum sa ii dau de mancare Mashei; continui sa ma uit in jur si realizez ca toate sunt alandala in bucatarie, de fapt peste tot, blatul e plin cu farfurii, ibrice, un pahar, doua, murdare, strugurii Nataliei imprastiati pe masuta ei, haine sunt presarate strategic prin living, intr-o asemenea dezordine incat ma gandesc: ''azi de unde sa ma apuc''.De jucarii nici nu mai zic, aici parca ar fi o fabrica in proces de reorganizare.Nici macar nu mai imi aduc aminte daca am mancare facuta pentru diseara.De-a valma toate in capul meu obosit deja dupa o zi de munca.

   Si deodata o vad coborand victorioasa pe scari, de fapt ii vad pe amandoi, motanul statea agatat, atarnand efectiv, pe jumatate de geaca a Nataliei, cu cealalta jumatate copila fiind inca imbracata.Sireturile ii atarnau dezolant pe scari, in urme de apa si noroi, in care, in cele din urma, a cazut si motanul, obosit sa mai stea atarnat de stapana-sa...A urmat o clipa de confuzie pentru blanos, dupa care cred ca si-a dat seama ca de fapt e mata...matele  nu iubesc apa ori murdaria, gand ce probabil i-a strafulgerat capul lui de pui de pisica confuza...o zbughi repejor si suparat sub masa unde reancepu procesul de lingere.

   Am inceput amandoua sa radem la unisom, ea cu obrajorii rosii de frig si mainile asezate de burtica rotunda iar eu cu haina jumatate descheiata si coletele imprastiate in juru-mi.Pisicul se uita curios, murdar pe coada, ciufulit si poate suparat ca iar a stat o zi singur.

   Am realizat atunci, ca si in alte momente de prin viata, mai rare ce-i drept, ca asta e fericirea, dezordinea si ordinea ce-i urmeaza, oamenii si animalele, tot ceea ce ne inconjoara si ne incarca de bine si frumos, ne descarca de rau si urat, constant in viata....

   Timpul sa mai stea si in loc, casa si lucrurile de descurcat ori de pus la loc,de aranjat si de impaturit sa nu se miste, revenim curand...Revelatia ma facu sa zambesc larg catre pisic, copil, bucatarie murdara:

  -Mami pot sa iti dau o imbratisare? imi spune copila spasita, realizand ca sta intr-o mica balta si ca cel mai probabil urmeaza sa o cert dar imi vede zambetul sincer si incepe a chicoti cu pofta:

  -Ai vazut mami, Miaunel ma iubeste, e asa de haios..de ce mi-ai facut cadou o pisicuta, mami?

  -Pentru ca iti doreai foarte mult iar eu vreau sa-ti vad zambetul asta minunat tot timpul.Acum hai sa ii dam Mashei de mancare, poti lua si borcanelul pentru baloane de sapun,stii ca ii place sa alerge dupa ele...restul poate astepta, le facem noi mai tarziu.

  -Ieeee mami, ce idde buna, Hai Miaunel afara sa ne jucam cu Masuca, facem si baloane.Yupiiiii, spune copila cu sireturile si cozile despletite, grabindu-se sa-si indese din nou caciula pe cap.

    Motanul a cascat plictisit, ideea de a socializa cu catelul, afara, in frig, umezeala, nu este idealul lui de seara perfecta.A ramas in urma noastra, pazitor al dezordinii si al farfurioarei cu lapte.

   Inchid usa repejor in spatele nostru dar Nati se rasuci hotarata, grabindu-se sa o redeschida:

  -Hai Miaunel, nu poti rata distractia! si insfasca tacticos pisica surprinsa care se infoie instantaneu ingrozita la primul latrat vesel al catelului.

Ce frumoasa e viata !!! #casa#copil#pisica#catel#

Gura Portitei

   Mi-am dorit vacanța de anul asta, mi-am dorit-o mai mult ca oricare alta.Sufletul imi tanjea dupa liniște, apa sărată si soare blând, trupul dupa somnul in mijlocul amiezei si leneveala cu sezlongul.

   Desigur, in viata noastră este acum prezenta si "minunea', asa ca, toate cele de mai sus, sunt presărate de energia si chitibusiile caracteristice copilului de doi ani proaspăt impliniti.

   Unde sa mergem?Peste mari si tari nu ne-am încumetat datorită neastamparului copilei la drum lung, asa ca ne-am îndreptat spre a noastra mare albastra sau neagră, cum ii este si numele.Noi trei, un răsărit de soare printre norii primilor zori si iată ca "ma întorc la tine, iar si iar, mare albastra" dar nu marea noastră, cea a celor 20 de ani, cu muzica pana dimineața, valuri mari si nisp colorat cu mucuri de cigarete, ci cea de la inceput de 30, o mare primitoare de copii, cu valuri mici, nisip curat si liniștea vantului...am ales un colț de Românie cu un petec de mare curată si albastra:Gura Portitei.

   Am încercat sa nu am așteptari prea mari, știam ca este o zona frumoasa, dar navigând printre review-uri, mi-am dat seama ca in ultimii ani a fost prea mediatizata, prea cunoscuta, prea vizitată.M-am gandit ca si-a pierdut din farmecul unic...orice gând mi l-a risipit briza de apa dulce si mirosul de stufaris care ne-a izbit direct in fata si in suflet.

   Pluteam lin pe lacul Golovita, intr-o barja trasa de vaporașul care avea sa ne ducă acolo unde avea sa ne fie bine.Copila a fost mirata de imprejurimi, de apa fara limite din jur, de palcurile de păsări maiestre care ne arătau ca Delta era doar la o aruncătură de bat, de agitatia si nerabdarea de vacanța de la bord.Pitica si-a revenit repede din euforie, s-a plictisit rapid si a pornit in recunoastere de pasageri, de valize necunoscute, de limite de barja.

   Am zărit in sfârșit malul, flancat pe de o parte de vegetație si stufaris iar pe cealaltă, pontoane de căsuțe rustice, parca pictate in tabloul peisajului.Drumul pe apa, printre ele, ne-a dus intru-un golfulet unde am si ancorat.Cum am coborât, nisipul ne-a gadilat si incalzit picioarele, moment in care am simțit cu adevărat vacanța cea aducătoare de săptămana far'de griji.In fata noastra era o clădire pe care scria cu litere de-o schioapa "Recepție", in stânga restaurantul si terasele acestuia iar in dreapta o insulița legată de mal printr-un un podeț, insulița verde si îngrijită presărată de căsuțe de vacanța, cochete si primitoare, unele cu terasa închisă altele cu ponton pentru pescuit.

   Pana la intarea in camere am facut cunoștiință cu marea Portitei, o mare sălbatică si agitata, curată si calda, o mare care mi-a îmbrățișat copilul si l-a mângâiat de la prima întâlnire.Dragostea a fost reciproca, Natalia iubeste apa dar o întindere atat de vasta de apa a intimidat-o puțin si a facut-o sa se concentreze pe scoicile si melcii mari, intacti, care presărau întreaga plaja.

   Plaja complexului nu este mare cat vezi cu ochii, de fapt sunt doua golfulete despartite de stavilopozi, tarmuite de mare pe de-o parte si strajuite de căsuțele alb-albastre ale campingulul pe cealaltă.Mi-a plăcut asa, mi s-a părut o plaja intimă, aerisita, in ciuda faptului ca tot complexul era piln.Intinderea aurie era relativ curată, ei spun pe site ca au o masina nou achizitionata de curățat, dar plaja nu era curatata in fiecare zi, se vedeau pe alocuri urme de alge si vegetație aduse de valuri iar pe alocuri, mucuri de țigări.Ma așteptam la o plaja impecabila, dar nu am căutat perfectiunea, mai ales ca ne-a deranjat la tălpi fine de bebe, multitudinea de scoici si de melci decât o crenguta ratacita ori un muc de tigara.

   Checkin-ul s-a facut undeva in jurul orei 2, timp in care ne imprietenisem cu marea si apoi ne potolisem papilele gustative, înecate de pofta, cu un peste minunat gătit si niște icre tepene si "pocnitoare" între dinti, asa cum trebuie sa fie icrele cele mai proaspete.

    Am intrat in camera dupa nenumărate drumuri de carat bagaje, iar nu ne-am putut abtine si am luat "acasă" cu noi: haine groase, subtiri, pălării si umbreluțe, iaurt si biberoane, bax de apa si scutece, ca na, suntem in sălbăticie, nu sunt magazine...

   Camera mare, primitoare si racoroasa,cu fereasta larg deschisa spre aleile pline de flori ale satucului, cu saltea tocmai buna pentru vise frumoase si sarituri de copil fericit, LCD pentru oameni nesatui de frumusesea naturii din jur si frigider foarte util pentru toate gustarile piticului si pentru vinul nostru usurel, cel pentru toate serile de sub luna plina petrecute pe terasa.

   Terasa era imprejmuita cu gardulet inalt din stuf, cu podea din lemn, fara acces la canale pentru pescuit, lucru trist pentru al meu sot, pescar impatimit.Mobilierul terasei era format din masa si scaune din plastic, mobilier ce nu prea se incadra in formatul terasei, dar functionabile pentru cele necesare noua.

   Era o placere sa ne plimbam prin acest satuc ce parea decupat dintr-o carte cu povesti, aleile serpuiau printre casutele lipovenesti, albe si curate, verdele crud  al ierbii era spart pe alocuri de placuri ordonate de flori colorare, zambitoare in soarele amiezii, barci lenese pluteau pe canale in asteptare de aventurieri ai Deltei.Curatenia era exemplara iar vegetatia era udata si ingrijita seara si dimineata.Peste tot si toate domnea linistea unui loc al omului cuibarit in bratele naturii.

   Bineanteles ca linistea a fost rispita de chiotele de bucurie ale Nataliei care a descoperit aici, tocmai in imparatia broastelor, plina de incantare, o familie de pisici, cu pisoi nazdravani, numai buni de alergat si smotocit.De fapt pesti, broaste, carabusi si tot soiul gazelor si pestilor, cu toate, i-au atras privirile si i-au intaratat curiozitatea in fiecare zi a sederii noastre acolo.

   Zilele cu plaja erau lungi si rasfatate dupa amiaza de somul cel odihnitor.Incepeam, nu prea devreme, ca doar suntem lenesi si rasfatati cu totii in vacante, ciuguleam ceva pe plaja sub umbrarul cel acoperit cu stufaris, Natalia intotdeuana cu pofta ca doar era gadilata de briza cea racoroasa si aducatoare de pofta si apoi incepea cursa cu valurile, joaca cu scoicile si cearta cu nisipul...Oare de ce nu sta castelul asta de nisp in picioare daca Natalia il impingea strengareste cu doua degete?!?Si iara o luam de la capat cu joaca printre valuri, lupta cu dunele de scoici si melci frumosi, construitul cu lopatica si goana catre frigiderul cu inghetata, nou descoperit..

   Pe plaja trona un bar cu preturi de nord de litoral si piscina micuta.Cea din urma nu am incercat-o pentru ca am preferat marea.

   In ceea ce priveste mancarea, cred ca celei de aici i se poate scrie o oda.A fost minunata, Pestele, pentru ca numai asta am mancat, era atat de proaspat si gustos incat aproape simteai aroma locului in farfurie;icrele dese si drese cu ceapa mergeau minunat cu painea perpelita, borsul lipovenesc inobilat cu lingura de smanatana si cea de mujdei, iti mergea drept la suflet, parca nu doar in burta, crapul prajit cu mamaliguta, stiuca umpluta, MBS-mamaliguta, branza si cea mai buna smantana mancata vreodata, plachia, toate in portii generoase.Preturile au fost asemanatoare cu cele din Bucuresti, cea ce mi s-a parut in regula tinand cont ca am mancat bine, proaspat si calitatativ. 

   Natalia a fost incantata.Niciodata nu am vazut-o sa manance cu mai multa pofta sau placere.La fiecare sfarsit de masa, toate degetele erau linse si ne amuzam intotdeuna de mustacioara de smantana ramasa in urma festinului.

   Sunt multe de spus despre Gura Portitei si probabil ca sunt mult mai multe de vazut si descoperit decat am putut noi sa o facem cu Natalia mica.Stiu doar ca am ramas cu o imagine frumoasa a unui petec de Romanie, un loc cu o natura salbatica inca, o imbratisare stransa a valului cu nisipul, o invaluire a cerului in aripi de pasari felurite, o imbinare a romanticului cu salbaticul, a albastrului marii cu splendoarea Deltei.

   Ne vom intoarce pentru linsite si relaxare, pentru mancare foarte buna, pentru un loc simplu, curat si extraordinar prin frumusetea mediului ce te imbratiseaza, un loc in care copilul, cat si omul in toata fiea, poate sa zburde fara oprelisti, poate sa respire briza binefacatoare si sa descopere natura unui loc special.

Dupa cinci luni...

   Intoarcerea la munca m-a lovit ca un trăznet in moalele capului...

   Eu, in prima zi de birou, lipita de monitor, încercând sa înțeleg schimbările din lipsa mea de mamicie, căutând sa fac fata ritmului infernal de lucru si sa imi birui chiauneala de nesomn!

   Natalia făcuse febra 40 cu o noapte înainte si eu stăteam pe scaunul meu comod, silindu-ma sa muncesc cu sarguinta si constinciozitatea unui om nenorocit...sentimente de îngrijorare si de vinovatie ma invaluiau, stiind ca a mea copila nu este bine si este fara mine...

   A doua zi m-am îmbolnăvit si eu, poate noptile de veghe la capătul copilei, poate sentimentele negative mi-au lovit trupul ori doar virusul păcătos, m-au facut sa zac..

   A fost începutul stangului...oamenii m-au înțeles iar eu m-am încurajat, m-am oblojit si am încercat sa transmit mai pozitiv...mai ales către copila; in al meu gând păcătos, cel mai probabil ea se îmbolnlavise pentru ca eu ii transmisesem involuntar nelinistestea si frustrarea mea in legătura cu reantoarcerea la munca...probabil ca asa a si fost...

   De ce mi-a fost frica?Ca nu le voi putea face pe toate la fel de bine ca înainte!

Asa s-a si dovedit a fi, o zic acum senin, cu zâmbetul pe buze si fara pesimismul dinainte! Singurul lucru diferit si normal este ca mi-am acceptat neputinta, conditia de mama cu copil mic, cu casa si job full time!

   Primul pas in 'in vindecare' a fost sa imi linistesc temerile legate de bona Nataliei;este frustrant si chinuitor sa te gândești, sa te convingi ca ti-ai lăsat copilul pe mâini bune.

   Iar Natalia este pe mâini bune. 

   Acum vad asta, zi de zi, in momentele in care bona pleacă, in pa-ul acela cu urma de regret, in semnul prietenos de pupici cu mana, o vad in lucrurile noi pe care ea le știe si eu nu am învățat-o, lucruri legate de imaginatie, creativitate, de frumos, de la un pod din lego, la un numărat incipient, de la un simplu multumesc la o poezioara recitata parțial prin semne. 

   Da, Natalia este bine, a crescut frumos, fara mami fulltime de la 1,7 luni si înflorește in fiecare zi in ochii noștri plini de mândrie.

  Ne luptam sa ii facem fata energiei si sa tinem pasul cu toată dorința ei de cunoaștere si de descoperire a lumii, sa ii imblanzim pornirile de copil răsfățat de prea multă iubire, dar sa-i păstrăm inocenta din ochi.

   Cum sunt eu?Ar trebui sa las totul la o parte si sa spun...fericita, fericita pentru ca o am pe ea si pe el, pentru ca suntem sanatosi si ca nu ne lipseste nimic esential.

   In viata de zi cu zi sunt grabita, obosita si uneori coplesita.Alerg de la munca spre casa sa ajung in timp, uneori stau peste program si trebuie sa o direcționez pe copila către mama sau către o prietena pana ajung; ajunsa intr-un final, acasă sunt jucării de strâns, rufe de întins, ori copil si sot de hrănit.Neaparat sunt doua ore de petrecut in parc in care Natalia se manifesta energic alergând, protestând ori râzând, eventual toate un același timp;acasă din nou, spălat, jucat, citit, dormit, leganat... printre toate, zâmbit cu dragoste, iubit jucaus si neaparat mângâiat cu privirea.

   Multe lucruri pentru o zi de muritoare.Cred cu tărie ca femeile sunt înzestrate cu super puteri pentru ca eu, probabil ca si voi, a doua zi o iau de la capăt si iara job, stres, ochi obositi, lopatele de nisip, încercări la olita, teancuri de dosare, telefoane, piure de legume...aleator luate...

   Nu mai am timp de multe lucruri pe care le puteam face înainte: nu ii mai pot pregăti copilei micul dejun diversificat si colorat pe care imaginatia mi-l dicta dimineața, nu mai pot coace diferite prajituri si prăjiturele potrivite pentru ea ori pentru tati, nu mai pot merge cu ea in diferite locuri ori de câte ori mi se nazare, nu mai am timp pentru curatenia pe care mi-o doresc, nu mai am timp sa gătesc bun si nou pentru toată familia, doar Natalia este prioritară si multe lucruri care trebuie făcute ori pe care mi le doresc sa le fac si pentru care acum nu mai este timp. 

   Un copil iti încarcă viata dar si inima.Simt ca oricât ar fi de obositor, totul are un sens atunci cand ea ma ia in brate si ma saruta;ma usurez ca un puf pe o pală de vanticel si ma topesc ca un fulg de nea intr-o zi de Iulie!O iubesc la nebunie!

   As mai fi sta cu ea acasă?Da, imi lipseste  foarte mult timpul pretios petrecut impreuna, imi lipseste controlul pe care eu il aveam asupra tururor lucrurilor legate de ea, de creșterea ei fizica si educatia ei.Cred ca fac o treaba buna in a compensa acasta lipsa a mea din timpul zilei, pentru ca dupa-amiezele i le dedic in totalitate iar timpul petrecut impreuna este "exploatat" la maxim.

   Cred ca jobul in viata unei mămici nu trebuie luat ca o povara, ca un impediment in a-ti educa si iubi copilul, ci ca un mijloc de implinire pe un alt plan decât cel familial, ca o schimbare de mediu, ca un mijloc de interactiune cu alți oameni si de ce nu, ca o sursa de venit.

   Secretul este echilibrul între toate elementele din viata ta, mamico!

Viata asta...

   Uneori ma intreb ce mai vreau de la viața, cand ea mi-a oferit atâtea bune si de bine!

   Mi-a dat sanse in bunăstare, clipe cu cine am iubit, ocazii de profitat, dimineți numai pentru dormit, zile cu soare blând si bani cat sa nu devin săraca sufleteste.Din cand in cand am mai găsit, prin verdele ierbii si câte un trifoi cu patru foi si iaca, s-a întregit paleta de lucruri bune si de bine, date de sus, ori de jos, ori de la cine împarte cărțile marelui joc.

   Am primit si palme, dar cat sa ma dezmeticesc, sa ma scutur si sa o iau pe celălalt drum, drumul corect către linia de sosire...

   Viata mi-a dat multe lucruri bune si de bine pe care nici ca le visam odata, lucruri si oameni care acum mi se par firesti, muncite sau meritate...cuvenite cumva...Ma luminez câteodată si realizez ca sunt dăruite si sunt importante, firescul nostru de zi cu zi este idealul altcuiva, monotonia de care uneori ne plângem este liniștea dorita de cine știe ce nefericit!

 

   Lucrurile mărunte împletesc firul vietii si de cele mai multe ori este formată din bucuri mărunte, din probleme mai multe si mai maricele, uneori e mai greu decât e ușor...bucatele, frânturi, capete de ața, toate trebuie puse cap la cap si luate ca un tot, gustate ,savurate si digerate exact asa cum sunt...ca si clipe nepretuite, unice si trecătoare, din singura ta viata aici.

   Simt lucrurile astea acum, îmbatandu-ma in mirosul de iarba cruda de primăvara si in iubire de copila neprețuita, la fel de verde si curată!Simt si mirosul de mici si sfaraitul gratarului, forfota oamenilor pestriti din jur si știu ca iubesc viata cu tot ceea ce am si am primit in ea!